Ioan Usca – Comentarii la Facerea

CAPITOLUL 3 – Căderea primilor oameni. Pedeapsa şi făgăduinţa.

Urmează relatarea călcării poruncii divine de către primii oameni, cunoscută sub numele de păcat strămoşesc. Acesta se transmite tuturor oamenilor, putând fi curăţit prin Taina Botezului. „Cât timp purtăm chipul lui Adam, neapărat purtăm şi patimile lui. Căci e cu neputinţă ca pământul să înceteze să dea o odraslă potrivit firii lui”[1].

Omul primordial putea să nu moară, dar nu îi era imposibil să moară. Totul depinde de legătura sa cu Creatorul: „Adam a fost zidit cu un trup nestricăcios, dar material şi încă nedeplin duhovnicesc. Şi a fost aşezat de Făcătorul ca un împărat nemuritor în această lume nestricăcioasă; nu spun numai în rai, ci în toată lumea de sub cer”[2].

Posibilitatea căderii stă în voinţa liberă a omului. Dumnezeu nu-l sileşte să aleagă fericirea veşnică, o fericire impusă nemaifiind cu adevărat fericire. „Omul a fost făcut la început încredinţându-i-se frânele voinţei lui şi mişcarea spre ceea ce voieşte să aleagă. Numai fiind aşa şi nu altfel este vrednic de laudă. Căci se vede că e lucrător cu voie al virtuţii şi are curăţia ca fruct al judecăţii, nu ca rezultat al necesităţii naturale, care nu-i îngăduie nicidecum să fie purtat în afara binelui, chiar dacă ar alege să lucreze ceea ce nu e bine”[3]. Omul „a păcătuit pentru că a întrebuinţat rău voinţa sa liberă şi a murit din pricina păcatului [...]. Cu cât se depărta de viaţă, pe atât se apropia de moarte. Că Dumnezeu este viaţă, iar lipsa vieţii, moarte”[4].

Urmarea păcatului este moartea, sufletească şi trupească, chiar dacă moartea trupului pare să întârzie. „Nu zicem că (Adam) a pierdut totul, că a murit şi a dispărut. El a murit faţă de Dumnezeu, dar trăieşte după firea sa”[5]. „Deşi după ce a mâncat din rodul pomului Adam a mai trăit multă vreme, el era socotit între cei morţi pentru că încălcase porunca”[6].

Să revenim, însă, la textul Scripturii:

1: Şarpele însă era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: „Dumnezeu a zis El oare: Să nu mâncaţi roade din tot pomul care este în rai?…”.

„Frază lăsată intenţionat în suspensie spre a fi corectată de femeia însăşi, implicând-o astfel în faptă responsabilă: Eva cunoştea porunca nu direct de la Dumnezeu, ci prin soţul ei!”[7]. În final, ar fi un argument pentru a explica de ce s-a adresat diavolul femeii. Însă, în opinia noastră, femeia fiind cuprinsă în omul primordial, primise porunca (sfatul) în măsură aproape egală. La fel, Scriptura nu vorbeşte despre însufleţirea femeii, ci doar a omului primordial, femeia primind deja suflarea de viaţă. Desigur, toate acestea sunt taine care ne depăşesc, putând face doar presupuneri bazate pe text, şi acesta foarte încriptat în primele capitole ale Cărţii Facerii.

Viclean: SEP 1 traduce prin isteţ: „isteţ (φρόνιμος) are o valoare pozitivă în Septuaginta: îl califică pe Iosif, în Facerea 41, 33.39. Philon (QG I, 32) şi Theodoret (QG 31) îl devalorizează, interpretându-l ca viclean. Theodotion şi Aquila traduc termenul ebraic arum (isteţ şi viclean în acelaşi timp) prin πανουργος (dibaci, şmecher)”[8]. Viclean: „redă gr. φρόνιμος, folosit pentru a traduce conceptul ebraic de înţelepciune practică – capacitatea de a putea judeca corect oamenii şi lucrurile şi de a-ţi alege mijloacele adecvate pentru atingerea scopului propus; este deci virtutea practică care asigură succesul”[9].

Surprinde viclenia şarpelui. „Este vorba de un şarpe, numai că sub această formă de apariţie se ascunde un spirit rău, Satan. [...] Măiestria cu care şarpele face pe Eva să cadă în ispită presupune o fiinţă dotată cu raţiune. Eva e încredinţată că cel care vorbeşte cu ea e o fiinţă superioară unui animal. Şarpele cunoaşte bine porunca dată de Dumnezeu. Acel spirit înşelător nu putea fi decât un înger căzut, adică diavolul”[10]. Aceeaşi explicaţie o dă şi Noul Testament: şarpele cel vechi de zile, numit diavolul şi satana, acela care înşeală întreaga lume, care a fost aruncat pe pământ şi, împreună cu el, au fost aruncaţi toţi îngerii lui (Apocalipsa 12, 9). E vorba, aşadar, despre îngeri căzuţi, existenţi dinaintea lumii materiale (vechi de zile). O idee despre diavol ne dă şi traducerea numelor sale: grecescul diavolos (= calomniator; pârâş; clevetitor) şi ebraicul satan (= potrivnic; vrăjmaş). „În mitologiile vechi orientale, ca şi în toate celelalte mitologii şi religii ale lumii, şarpele este un arhetip fundamental cu valoare simbolic ambivalentă. Înfăţişarea sa neobişnuită şi muşcătura sa periculoasă pot trezi teamă şi repulsie, în timp ce frumuseţea şi misterul fiinţei sale pot fascina. În textul de faţă el simbolizează o creatură ostilă lui Dumnezeu şi duşmană a omului, în care ulterior Cărţile Înţelepciunii şi Noul Testament, ca şi întreaga tradiţie creştină, vor recunoaşte pe adversar, pe diavol. Aceasta este numai o ipostază a funcţiilor complexe pe care simbolismul şarpelui (fie el dragon sau leviatan) îl are în Cartea Sfântă”[11].

Până azi, şarpele are o anume putere de fascinaţie, astfel că putem bănui de ce a ales diavolul acest chip. „Şarpele era prietenul omului; se apropia de el mai mult decât toate celelalte vieţuitoare şi vorbea cu el prin mişcări plăcute. Pentru aceea, prin el, diavolul, autorul răului, a sfătuit pe strămoşi”[12].

2: Iar femeia a zis către şarpe: „Noi putem mânca din roada pomilor raiului,

3: dar din roada pomului care este în mijlocul raiului, ne-a zis Dumnezeu: „Din el să nu mâncaţi şi nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”

Ca să nu muriţi: „cu înţelesul: altfel, veţi muri”[13].

Nu ştim ce fel de pom a fost acela. Tradiţia îl socoteşte fie smochin, fie, mai târziu, măr, pomi cu simbolism ambivalent (dar s-a vorbit şi despre altfel de pomi). Rămânem la opinia că e vorba mai degrabă despre un „pom” interior prin care omul, ca împărat pus peste zidire, putea extinde armonia în întreg cosmosul. Aceasta nu exclude, însă, şi existenţa unui pom sensibil.

Dar cuprindea acel pom în sine moartea? Sau doar cunoştinţa? Este cunoştinţa aducătoare de moarte? „Cât priveşte pomul cunoştinţei, era bun şi pomul şi era bun şi rodul lui. Că nu-i aşa, precum socot unii, că pomul acesta cuprindea în el moartea, ci neascultarea. În rodul lui nu era altceva decât cunoştinţă. Iar cunoştinţa este bună, dacă este folosită cum trebuie. În ce priveşte vârsta, Adam era încă copil; de aceea Adam nu putea cuprinde după vrednicie cunoştinţa”[14].

4: Atunci şarpele a zis către femeie: „Nu, nu veţi muri;

5: dar Dumnezeu ştie că-n ziua-n care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte Dumnezei, cunoscând binele şi răul”.

„Philon (QG I, 36) şi Teofil al Antiohiei (Ad Aut. II, 28) văd în cuvintele şarpelui: veţi fi ca nişte dumnezei prevestirea epocii politeiste. Unii gnostici, în special ofiţii, interpretează pozitiv cuvintele şarpelui, acuzându-l pe Dumnezeu, demiurgul cel rău, de gelozie”[15]. Cunoscând binele şi răul: „este posibil ca aici şarpele să vrea să trezească Evei gândul că ar putea cunoaşte elementele bune şi rele ale naturii, obţinând astfel putere asupra lor (LThK)”[16].

„Pe Eva, când i-a dat nădejdi mai mari, atunci a doborât‑o şi a adus peste ea cele mai mari nenorociri. Că duşman de moarte ne este diavolul şi a pornit împotriva noastră război neîmpăcat. Nu ne sârguim noi atât pentru mântuirea noastră, cât se sârguieşte el pentru pierderea noastră”[17]. Diavolul, cel care când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8, 44), rosteşte, în puţine cuvinte, trei minciuni: că oamenii nu vor muri; că Dumnezeu cel atotbun ar cunoaşte răul; că oamenii vor fi ca Dumnezeu (se mai subînţelege şi o teamă a lui Dumnezeu faţă de om). Cuvântul şarpelui cuprinde şi o jumătate de adevăr, aceea că omului i se vor deschide ochii mâncând din pom. Într-un fel, ochii săi s-au deschis, cunoscând pe dată ceea ce a pierdut…

6: Şi femeia a văzut că pomul e bun de mâncat şi că plăcut le este ochilor la vedere şi că e de dorit spre câştigarea priceperii. Şi a luat din roada lui şi a mâncat; şi i-a dat şi bărbatului său, care era cu ea, şi el a mâncat.

Femeia a văzut: „în sensul: a socotit, a chibzuit, dar numai prin faptul că i-a dat crezare şarpelui, fără vreo altă probă”[18]. Pricepere: „cuvântul katanoeo e foarte bogat în sensuri: a pricepe, a înţelege, a remarca, a-şi da seama, a observa, a medita, a reflecta, a discerne, a vedea cu claritate, a fi conştient de sine. De aici, şi marea putere de seducţie a ispitei”[19]. Cum am mai spus, nu ştim ce fel de fruct a fost acela, chiar dacă cel mai des se vorbeşte despre măr: „Abia în Evul Mediu târziu pomul cunoştinţei (în alte variante, cel al vieţii) a fost considerat a fi mărul, la început – smochin. Mărul apare pentru prima dată la poetul creştin Ciprian (sec. V). Simbolismul mărului este ambivalent. Pe de o parte, simbol al fertilităţii (vezi mitul Hesperidelor, funcţia sa ca atribut al Afroditei, al Demetrei şi al lui Dionisos, precum şi diferite obiceiuri de nuntă sau practici de îndepărtare a sterilităţii, în care mărul are un rol esenţial […]. Pe de altă parte, simbol al distrugerii şi morţii (vezi mitul Persefonei, Albă ca Zăpada etc.). El îşi păstrează acest caracter ambivalent şi în tradiţia creştină – simbol al păcatului şi morţii sau, în mâna Mariei şi, începând cu sec. al XI-lea, în mâna pruncului Iisus, al mântuirii şi vieţii veşnice”[20].

Este o taină cum de omul, creat bun de către Dumnezeu, a ales neascultarea. „Să spunem deci că omul a fost făcut de la început având cugetarea mai presus de păcat şi de patimi, dar nu şi cu totul incapabil să se abată spre ceea ce ar fi voit. Căci Dumnezeu a socotit că e drept să-i încredinţeze omului frânele propriilor voiri şi să îngăduie pornirilor lui libere să facă ceea ce le place. Pentru că virtutea trebuie să fie liber aleasă şi să nu fie fructul necesităţii, nici să fie ţinută să nu cadă de legile firii”[21]. Tertulian vede a fi vorba aici despre virtutea răbdării: Femeia „n-ar fi păcătuit deloc dacă ar fi respectat cu neclintită răbdare interdicţia divină”[22]. Vom apela şi la o tâlcuire mai subţire, încercând să pătrundem taina căderii: „Când se răspunde că pricina căderii omului a fost mândria, nu s-a dat un răspuns la întrebarea despre prima cauză a răului, pentru că mândria este deja un rău, o patimă. Căutând să pătrundă în acest ultim ţinut misterios în care s-a zămislit prima mişcare păcătoasă a fiinţei umane şi unde îşi are ea permanent motorul ei, Sfântul Maxim (Mărturisitorul) se opreşte la o influenţă a duhului satanic, care a aruncat o adiere de confuzie în mintea omului. Sub ispita lui, omul a avut o scurtă întunecare a inteligenţei, uitând care este cauza lui adevărată şi deci ţinta lui, întorcându-şi deci dorinţa dinspre ea, spre lume. Această scurtă amăgire a fost uşurată de atracţia ce o exercitau formele frumoase şi promisiunile dulci ale lumii asupra simţurilor sale. Lumea era aci, în imediată apropiere, cu toate chemările şi făgăduinţele ei; Dumnezeu era şi El aci, dar mai greu de sesizat şi cu făgăduieli de bucurii mai spiritualizate şi mai îndepărtate”[23].

Comentând acest verset, Sfântul Chiril al Alexandriei arată modul în care mintea noastră e atrasă către păcat: „Chipul (tipul) plăcerii e femeia. Şi prin mângâierile plăcerilor lunecă mintea adeseori spre ceea ce nu voieşte. Deci întâmplarea care se observă în Adam în mod sensibil, ca într-un chip îngroşat al lucrurilor, o poate vedea cineva în mod spiritual şi ascuns întâmplându-se în fiecare dintre noi. Căci răsărind mai întâi plăcerea, farmecă mintea şi o atrage pe încetul spre socotinţa că nu e nicidecum o încălcare a legii dumnezeieşti”[24].

7: Atunci amândurora li s-au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri.

„După interpretările iudaice şi creştine, celor doi li s-au deschis ochii sufletului. Descoperirea goliciunii este interpretată divers. După Irineu (Adv. haer. III, 25, 5), cei doi descoperă pierderea veşmintelor paradisiace sau conştientizează apetitul sexual (Dem. 14); după Origen, ei îşi dau seama de nevoile materiale de supravieţuire, abătându-se de la contemplaţia spirituală (C. Cels. IV, 76 sq.). [...] ♦ Pentru unele tradiţii, smochinul este însuşi pomul oprit (cf. Apocalipsa lui Moise 20, 4-5 şi Theodoret, QG 28). Fructele sale dulci şi frunzele aspre fac din acest pom când simbolul plăcerilor (Philon, QG I, 41), când simbolul pocăinţei (Irineu, Adv. haer. III, 23, 5). ♦ cingătoarea (περίζωμα) se referă la un minim acoperământ din frunze, legat în jurul coapselor”[25]. „Efectul atingerii de fructul oprit este goliciunea, autorul […] folosind aici un joc de cuvinte între gol şi şiret, atributul şarpelui din 3, 1. Este de aşteptat ca omul, datorită fructului oprit, să devină asemenea şarpelui, ce pare a poseda acea cunoaştere misterioasă, dar el devine gol, ceea ce în concepţia Vechiului Testament reprezintă o înjosire a omului (cf. Facerea 9, 22; II Regi 6, 20; Isaia 20, 3 ss; Iezechiel 16, 76; LThK), un semn al sărăciei şi nevoii extreme (cf. Deuteronom 28, 48). Ea reprezintă şi trezirea instinctului erotic, prima dezordine pe care păcatul o introduce în armonia creaţiei (BJ)”[26].

Omul a crezut că va fi ca Dumnezeu şi cunoaşte doar că este gol! În locul celor nădăjduite, el „s-a acoperit cu asprimea vieţii plină de dureri – căci aceasta simbolizează frunzele de smochin”[27]. „Aşadar, acest om pământesc, amăgit cu nădejdea îndumnezeirii şi gustând din aceasta, s-a lipsit de toate bunătăţile spirituale (inteligibile) şi cereşti şi a căzut în simţirea pătimaşă a făpturilor pământeşti şi văzute; şi [...] s-a făcut surd, orb, gol, nesimţitor faţă de cele din care căzuse, precum şi muritor, stricăcios şi iraţional, asemănându-se dobitoacelor celor fără de minte”[28].

8: Şi au auzit glasul Domnului Dumnezeu purtându-se prin rai în boarea amurgului; şi de la faţa Domnului Dumnezeu s-au ascuns Adam şi femeia sa printre pomii raiului.

Boarea amurgului sau răcoarea serii (Biblia 1982) sau îndesară (Biblia 1688) ar putea indica seara zilei a şaptea şi căderea omului în întuneric, până va dobândi zorii celei de-a opta zile. „De remarcat antropomorfismele: Dumnezeu vorbeşte şi se plimbă. Pentru Philon, omul de după cădere crede, în mod greşit, că Dumnezeu se modifică, precum o fiinţă temporală (QG I, 42). Teofil al Antiohiei vede aici o manifestare a Logosului (Ad Aut. II, 22). ♦ Unii exegeţi fac legătura între ora în care a căzut Adam şi ora răstignirii lui Iisus: între ceasul al şaselea şi al nouălea după-amiaza (Irineu, Adv. haer. V, 23, 2)”[29].

9: Şi Domnul Dumnezeu l-a chemat pe Adam şi i-a zis: „Adame, unde eşti?”

„Cel ce ştie toate nu căuta să afle, ci voia ca Adam să înţeleagă ce a ajuns din ce era. Unde eşti ?, în loc de: în ce cădere ai ajuns, de la o atât de mare înălţime!”[30]. Întrebarea lui Dumnezeu înseamnă: „Cine erai înainte şi unde ai început să fii acum? Unde te aşezasem? Şi unde ai ajuns? Ştii că eşti gol, fiindcă ţi-ai pierdut îmbrăcămintea bunei credinţe. Frunze sunt astea cu care cauţi să te acoperi. Ai respins roada, voieşti să te ascunzi sub frunzele legii, dar te dai pe faţă. Ai dorit, din pricina soţiei, să te depărtezi de Domnul Dumnezeul tău şi de aceea fugi de Cel pe Care căutai să-L vezi”[31]. „Adam şi Eva, când au ajuns să cunoască, şi-au acoperit pe dată ceea ce au cunoscut”[32]. De remarcat comportarea iraţională a primilor oameni, când încearcă să se ascundă de Cel Atotprezent. Urmările păcatului sunt imediate. Totodată, observăm şi grija pe care o arată Dumnezeu, chemând omul la pocăinţă. El nu abandonează creatura căzută.

10: Acesta a zis: „Glasul Tău l-am auzit purtându-se prin rai şi m-am temut, pentru că sunt gol, şi m-am ascuns”.

11: Şi i-a zis Dumnezeu: „Cine ţi-a spus ţie că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care Eu ţi-am poruncit să nu mănânci?”

12: Adam a zis: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom, şi eu am mâncat”.

Adam evită răspunsul direct, vorbind despre altceva, dar Dumnezeu îl aduce la subiect, arătându-i, totodată, că fapta îi e cunoscută. Adam, în loc să-şi recunoască greşeala, aruncă vina asupra femeii şi, indirect, asupra lui Dumnezeu.

13: Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: „Cum de-ai făcut una ca asta?” Iar femeia a zis: „Şarpele m-a amăgit, iar eu am mâncat”.

Atitudinea femeii e similară cu a bărbatului: ea învinovăţeşte şarpele, ca şi pe Cel Care a îngăduit şarpelui s-o înşele. Dar omul fusese avertizat să păzească grădina!

14: Şi a zis Domnul Dumnezeu către şarpe: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate dobitoacele şi între toate fiarele pământului; pe pântecele tău să te târăşti şi pământ să mănânci în toate zilele vieţii tale!

Biblia 1914 spune: pe pieptul tău şi pe pântece te vei târî. Dumnezeu nu-l întreabă nimic pe şarpe, ştiind că e pururi vrăjmaş, ci îi anunţă pe loc pedeapsa: starea sa va fi mai joasă decât cea a animalelor după cădere, căutând mereu să se şerpuiască, deturnând afectele omului (pieptul) şi trăgându-l spre plăceri (pântecele). Raţiunea, de regulă, e ultima atrasă la consimţirea cu păcatul. „Foarte potrivit s-a adăugat apoi la cuvintele pe piept şi pe pântece cuvântul vei umbla. Căci plăcerea nu stăpâneşte asupra celor ce stau pe loc şi sunt liniştiţi, ci asupra celor ce sunt mereu în mişcare şi plini de tulburare”[33]. „Urzitorul răutăţii, şarpele, se târăşte şi se încolăceşte în jurul vieţii de pe pământ, după cum vorbeşte despre el în pilde Sfânta Scriptură, că pe piept şi pe pântece se târăşte şi din pământ muşcă toată viaţa lui. De aici înţelegem – din modul mişcării şi din felul mâncării – că viaţa de aici e pământească şi josnică, întrucât se admite să fie încolăcită de tot felul de răutăţi şi până la urmă s‑ajungă hrană acestei fiare târâtoare. Tot aşa, cel ce ne îndeamnă să urmăm Tatălui ceresc, ne îndeamnă şi să ne curăţim de patimile cele pământeşti, în care nu distanţarea spaţială contează, ci în primul rând alegerea liberă a cugetului nostru”[34].

15: Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei; Acela îţi va ţinti ţie capul, iar tu îi vei ţinti Lui călcâiul”.

„Textul ebraic, anunţând ostilitatea dintre descendenţa şarpelui şi aceea a femeii, opune pe om Diavolului şi lasă să se întrevadă victoria finală a omului. Este o primă anticipare a mântuirii (BJ)”[35]. „Lupta dintre om (specia generată de Eva) şi diavol (al cărui simbol este şarpele – vezi Apocalipsa 20, 20). Textul grecesc foloseşte verbul tereo = a pândi, a urmări, a se ţine după, a supraveghea – ceea ce ar sugera o luptă infinită şi nedecisă, spre deosebire de Textul Ebraic care e mai concludent. În schimb, Septuaginta începe fraza prin pronumele personal masculin avtos = El (sau Acela), implicându-l şi în segmentul al doilea (avtu = al Lui), ceea ce face din acest verset un text profetic, referitor la Mesia, descendent trupesc al Evei şi Fiul Mariei (Eva cea nouă). În paralel, Vulgata începe fraza prin pronumele personal feminin ipsa (ea), interpretat de exegeţi ca referindu-se la Fecioara Maria. Fie că versetul are o dimensiune hristologică (Septuaginta), fie una mariologică (Vulgata), tradiţia exegetică a Bisericii l-a supranumit Protoevanghelia, întâia deschidere a speranţei pentru mântuirea celui căzut”[36].

Sfinţii Părinţi au văzut în acest loc prima vestire a venirii Mântuitorului, Cel Ce va zdrobi capul şarpelui şi Care va fi sămânţă a femeii, născându-Se din Fecioară, fără a avea un tată lumesc. Dar cuvântul ne priveşte şi pe noi: „Fiindcă s-a spus de şarpe că este foarte viclean, păzeşte totdeauna capul lui, ca nu cumva să afle în tine cuib şi prin el locuinţă şi să lucreze în tine pustiirea”[37]. Iar călcâiul înseamnă sfârşitul[38]. „Precum şarpele nu poate fi tras afară de coadă, pentru că solzii de pe gât se opun celor care vor să-l tragă afară, tot aşa nu se poate începe de la sfârşit alungarea plăcerii din casa sufletului. Iată de ce învăţătorul virtuţii ne porunceşte să pândim capul şarpelui. Iar cap numeşte el începutul răutăţii. Dacă nu primim în suflet acest început, atunci şi urmarea rămâne nelucrătoare. Căci cine este cu totul vrăjmaş al plăcerii nu va fi înfrânt nici de momelile parţiale ale patimii; dar dacă cineva a primit în suflet începutul patimii, odată cu aceasta a primit în sine şi sălbăticiunea întreagă”[39].

Dar de ce se războieşte diavolul cu noi? El „n-a fost făcut duşman al nostru; dar din pricina invidiei a ajuns în duşmănie cu noi. Văzându-se aruncat jos dintre îngeri, n-a suferit să vadă pe pământean înălţat, prin propăşirea în virtute, la vrednicia îngerilor”[40].

16: Iar femeii i-a zis: „Îţi voi spori, înmulţindu-le, durerile şi geamătul; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”.

„Păcatul a tulburat ordinea vrută de Dumnezeu; femeia, în loc să fie tovarăşa bărbatului (cf. 2, 18-24), devine seducătoarea acestuia, care o va supune pentru a avea copii (BJ)”[41].

E anunţată pedeapsa femeii. Atrasă de promisiunile plăcerilor lumii, femeia va avea parte de durere, căci durerea urmează întotdeauna cufundării în plăceri. Dar durerea nu va însoţi naşterea lui Iisus din Fecioara, căci acesteia nu i-au premers păcatul şi plăcerea. „Aşa cum necazul a cuprins pe Eva şi sămânţa ei până azi, aşa bucuria a cuprins pe Maria şi pe bunii creştini în veci. Deci altfel suntem fii ai Evei şi am cunoscut blestemul ei peste noi pentru gândurile noastre cele rele; şi altfel trebuie să înţelegem că suntem fii ai lui Dumnezeu pentru gândurile bune ale Sfântului Duh şi pentru patimile lui Hristos, dacă le avem cu adevărat în trupul nostru”[42].

Rânduită în aceeaşi cinste cu bărbatul, femeia îi devine supusă. Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a spus: „Pentru că ai părăsit pe cel de aceeaşi cinste cu tine, pe cel care e de aceeaşi fire cu tine şi pentru care ai fost creată, pentru că ai voit să stai de vorbă cu şarpele, fiara cea vicleană, şi să primeşti sfat de la el, de aceea supune-te bărbatului tău şi hotărăsc să-ţi fie el stăpân, ca să cunoşti stăpânia lui! Şi pentru că n-ai ştiut să conduci, învaţă să fii condusă bine!”[43].

17: Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat de vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: Să nu mănânci!, blestemat va fi pământul din pricina ta. În dureri te vei hrăni din el în toate zilele vieţii tale!

„Greaca nu poate reda jocul de cuvinte din ebraică: Adham şi adhamah, pământ, ţărână. Nu Adam, ci pământul este blestemat din cauza lui Adam. Pământul va îndura supliciul muncilor agricole”[44]. La fel, însă, şi trupul omului va îndura supliciul poftelor. Despre aceasta, un comentariu ceva mai jos, care contrazice afirmaţia din notă.

18: Spini şi pălămidă îţi va rodi, şi tu cu iarba câmpului te vei hrăni.

Iarba, „χόρτος, este hrana animalelor, opusă fructelor (καρποί) din paradis, din care Adam a avut dreptul să mănânce până acum”[45].

19: Întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!”

„Pedeapsa îi loveşte pe vinovaţi în funcţiile lor esenţiale – pe femeie ca mamă şi soţie, pe bărbat ca truditor. În loc să rămână grădinarul lui Dumnezeu în Paradis, omul se va lupta cu un pământ devenit ostil (BJ)”[46].

„Pe drept cuvânt trebuie ca acela ce se coborâse prin călcarea poruncii spre stricăciune şi moarte să locuiască un pământ curgător şi stricăcios şi să guste după vrednicie o astfel de hrană. Fiindcă desfătarea îmbelşugată, vieţuirea nestricăcioasă şi fără osteneală l-au adus la uitarea bunătăţilor făcute de Dumnezeu şi la dispreţuirea poruncii date de El, pe bună dreptate a fost osândit să lucreze pământul în osteneală şi sudoare, şi aşa să i se dea câte puţin din el hrană, ca (una împărţită cu zgârcenie) de către un iconom”[47].

Biblia 1688 traduce, la versetul 17: blestemat pământul întru lucrurile tale. „Pământul blestemat în faptele lui Adam este trupul lui Adam, necontenit blestemat prin faptele lui, adică prin patimile minţii lipite de pământ, la nerodirea virtuţilor, care sunt fapte ale lui Dumnezeu. Din trupul său se hrăneşte omul cu durere şi cu întristare multă, bucurându-se doar de puţina dulceaţă ce i-o dă el. Din trup îi răsar omului, pe deasupra plăcerii stricăcioase, grijile şi gândurile, ca nişte spini, şi marile ispite şi primejdii, ca nişte mărăcini”[48]. Cât despre pâinea mâncată în sudoarea feţei, Sfântul Varsanufie arată că sudoarea frunţii omului din afară obţine pâine materială, iar sudoarea omului dinlăuntru (asceza, rugăciunea) dobândeşte pâine cerească[49].

Am face aici observaţia că Dumnezeu nu a pedepsit, propriu-zis, oamenii, mai degrabă anunţând urmările ce decurg fiecare din îndepărtarea lor de El. Dimpotrivă, Dumnezeu caută să-i aducă pe oameni la căinţă, pentru a redobândi starea pierdută.

Păcatul a avut un efect cosmic, omul fiind zidit ca stăpân peste întreaga creaţie. Căderea este doar a omului, dar suferinţa se extinde şi asupra celor ce-i erau supuse. „Toate creaturile au plâns pentru moartea şi căderea lui (Adam), pentru că vedeau pe acela care le fusese dat ca împărat, făcându-se rob al puterii potrivnice şi viclene”[50]. „După călcarea poruncii [...], când pofta iraţională a omului a condus în el raţiunea, când a nesocotit porunca Stăpânului, atunci şi zidirea supusă lui s-a revoltat contra stăpânului pus de Creator”[51].

20: Şi Adam i-a pus femeii sale numele Eva, pentru că ea este mama tuturor celor vii.

Abia acum, după cădere, primeşte femeia numele Eva, chiar dacă noi am numit-o astfel şi până aici. Eva (ebr. Chawah[52]) derivă din chay (= viu) sau chayah (= a trăi), având înţelesul de cea care dă viaţă. Septuaginta are aici: numele… Viaţă (Ζωή – Zoi), femeia fiind numită Eva abia la 4,1.

21: Şi Domnul Dumnezeu le-a făcut lui Adam şi femeii sale îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat.

Îmbrăcăminte de piele sau „veşminte sau tunici din piele: există două interpretări principale, cu diverse ramificaţii: hainele reprezintă trupul material, carnea trupului omenesc (Philon, QG I, 53; gnostici, apud Irineu, Adv. haer. I, 5, 5); ele reprezintă condiţia păcătoasă şi muritoare a omului, de care ne lepădăm prin botez (Grigorie al Nyssei, In diem luminum, 20-30)”[53].

Putem fi tentaţi să credem că omul capătă doar acum un corp. Dar materialitatea trupului a fost clar afirmată în capitolul anterior. Însă, după cădere, omul „s-a îmbrăcat cu murirea, adică cu mortabilitatea şi grosolănia corpului – căci aceasta simbolizează îmbrăcarea cu piei”[54]. „În înţelesul povestirii nu-i vorba numai de piei obişnuite. Căci ce fel de animale au putut fi sugrumate şi despuiate pentru a li se da o astfel de întrebuinţare? Or, întrucât orice piele luată de pe animal e moartă, sunt absolut sigur că prin această condiţie muritoare rezervată doar animalelor necuvântătoare, a fost dată mai târziu omului, din grijă şi prevedere, capabilitatea de a muri. Sigur însă că moartea nu a fost dată omului pentru vecie, căci doar haina se îmbracă numai pe dinafară, aducând, la nevoie, folos trupului, dar nefiind inerentă firii sale”[55]. Un alt înţeles al îmbrăcării oamenilor cu piele ar fi acela că Dumnezeu le-a consolidat trupurile, spre a face faţă vieţii pline de greutăţi ce va urma.

22: Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată, Adam a devenit ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum, ca nu cumva să-şi întindă el mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci…”,

„Unul dintre noi este înţeles de Origen (Com. Io. XXXII, 233 şi Hom. Ez. I, 9) unul printre noi şi interpretat ca referindu-se la Satan, care aparţinuse lumii cereşti, dar a căzut prin neascultare. Adam repetă căderea lui Satan. ♦ Pentru Origen, pomul vieţii reprezintă Înţelepciunea (De oratione 27, 10-11)”[56]. „Pomul vieţii are conform textului de aici capacitatea de a reînnoi forţa vitală a omului şi a-l feri astfel de moarte. Povestitorul biblic vrea în acelaşi timp să redea ideea că Dumnezeu a gândit iniţial pentru om nu numai o viaţă lipsită de suferinţele şi poverile vieţii pământeşti, ci şi lipsită de teama de moarte. Textul nu spune dacă prin aceasta a fost gândită o viaţă veşnică în Paradis, sau că omul ar fi fost ridicat în sfera unei vieţi cereşti fără teama de moarte (LThK)”[57].

Omul căzut e departe de a fi ca Dumnezeu. Aici e, în mod evident, un mod ironic de a vorbi: „Dumnezeu întrebuinţează în chip ironic şi osânditor pluralul: s-a făcut ca unul din Noi, care corespunde cu ideea despre Dumnezeu sădită în Adam de amăgirea şarpelui”[58].

Un soi de mister păstrează Scriptura în jurul pomului vieţii. Deducem doar că acel pom avea capacitatea de a dărui viaţă veşnică. Dumnezeu nu i-a spus lui Adam nimic despre pomul vieţii, ceea ce ar însemna că, până la cădere, omul a putut mânca din roadele sale. Abia după cădere e despărţit omul de acest pom, căci viaţa veşnică în stare de cădere ar însemna ca omul să se afunde într-o existenţă lipsită de sens şi plină de suferinţă. „Aşadar, scoaterea lui Adam din rai este mai degrabă o faptă de purtare de grijă decât de mânie”[59].

23: Domnul Dumnezeu l-a scos din raiul Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat.

24: Şi l-a izgonit pe Adam şi l-a aşezat în faţa raiului Edenului; şi heruvimi a pus, şi sabia de pară rotitoare să păzească drumul către pomul vieţii.

„După Textul Masoretic, Adam este aşezat de Dumnezeu la răsărit de grădina raiului. ♦ Heruvimii vor fi asimilaţi, de către interpreţi, fie cu cei doi heruvimi de la Chivotul Legământului (Philon, Cher. 21, 30; Origen, Exh. Mart. 36), fie cu îngerul care ridică sabia în faţa măgăriţei lui Balaam (Numeri 22, 23). După Philon, heruvimii reprezintă mişcările sferelor cereşti, iar rotirea lor este sabia. Pentru creştini, sabia de foc simbolizează purificarea sufletului înainte de a intra în paradis (cf. Origen, Hom. Luc. 24, 2)”[60].

Adam aşezat în preajma grădinii arată grija Creatorului de a menţine în inima celor căzuţi nostalgia stării primordiale. „Aceasta nu înseamnă că ei vor fi readuşi iarăşi, după refacerea lor, în acelaşi rai supus simţurilor şi material. Nu în acest scop a fost păstrat el până acum; nu pentru aceasta l-a blestemat pe el Dumnezeu. Ci pentru că e tipul vieţii viitoare şi chipul veşnicei Împărăţii a cerurilor”[61].

Heruvimii ce păzesc drumul către pomul vieţii sunt îngeri slujitori ai Creatorului. Nu cunoaştem originea exactă a cuvântului heruvim, sensurile propuse fiind: mare; puternic; mare cunoştinţă; slujitor apropiat; cel rugător; apariţie strălucită.

Pomul vieţii preînchipuie sfânta Cruce: „Pentru că prin pom a venit moartea, trebuia ca prin lemn să se dăruiască viaţa şi învierea”[62]. Dacă pomul vieţii este sfânta Cruce, sabia de foc are rol de a opri pe cei care se apropie cu nevrednicie de roadele Jertfei celei mântuitoare: „sabie înfricoşătoare şi arzătoare pentru cei necredincioşi, iar pentru credincioşi prietenoasă şi cu dulce strălucire”[63].

[1] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, LXXIV

[2] Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, I, 2

[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere., I

[4] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, IX, 7

[5] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii, XII, 2

[6] Sf. Efrem Sirul, Comentariu la Evanghelie

[7] BBVA, p. 25

[8] SEP 1, p. 59

[9] GEN, p. 332

[10] Athanase Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, p. 98

[11] GEN, p. 332

[12] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 10