Ioan Usca – Comentarii la Facerea

CAPITOLUL 14 – Războiul celor patru regi. Avram îl scapă pe Lot din robie şi este binecuvântat de Melchisedec.

1: Şi a fost că în zilele lui Amrafel, regele Senaarului, ale lui Arioc, regele Elasarului, ale lui Kedarlaomer, regele Elamului, şi ale lui Tidal, regele Goimilor,

Goimi: „în Septuaginta: regele neamurilor. Prin Goimi se înţelegeau neamurile neconvertite la iudaism”[1].

2: aceştia au făcut război cu Bera, regele Sodomei, cu Birşa, regele Gomorei, cu Şinab, regele Admei, cu Şemeber, regele Ţeboimului, şi cu regele Belei, adică al Ţoarului.

„Capitolul prezintă confruntarea între două coaliţii, prima alcătuită din patru regi, a doua, din cinci. Philon interpretează alegoric cei patru regi ca fiind cele patru patimi care asaltează şi biruie cele cinci simţuri, în vreme ce Avram este deasupra tuturora, ca un al zecelea rege-înţelept (Abr. 226-241; 244; Ebr. 105; Congr. 92-93)”[2].

E prezentată aici alianţa încheiată între patru regi:

– Amrafel (= dătător de legi) al Senaarului – „ar putea fi identificat cu Hamurabi, ale cărui noi datări (1792-1750 sau 1728-1686 î. Hr.) ar corespunde epocii lui Avram. Filologic însă nu poate fi găsită nici o explicaţie convingătoare pentru legătura celor două nume”[3];

– Arioc (= leu tare) al Elasarului (= Dumnezeu leagă) – „s-a încercat identificarea sa cu Rim-Sin, al treisprezecelea rege din Larsa, dar filologic este la fel de imposibil, ca şi în exemplul precedent, a se găsi o explicaţie plauzibilă. Numele este huritic şi se întâlneşte ca Arriwük sau Arriükki“[4]; Elasar: „probabil Larsa din sudul Babiloniei”[5]

– Kedarlaomer (= slujitorul zeiţei Laganar) al Elamului (= tinereţe); – nume elamitic, personaj neidentificat;

- Tidal (= glorie) din Gutim, în ebraică Goiim (= neamuri);

„Numele celor patru regi ai Orientului au forme arhaice, dar nu pot fi identificate cu nici un personaj istoric cunoscut. Este imposibil ca Elamul să fi stăpânit vreodată cetăţile de la sud de Marea Moartă şi să fi condus o alianţă din care să facă parte un rege amorit, unul hurit şi unul hitit. Pasajul vrea să-l alăture pe Avram unei mari istorii şi să adauge figurii sale şi aureola gloriei militare (BJ)”[6].

Aceştia au purtat război împotriva unei coaliţii încheiate între alţi cinci regi (e vorba de pactul numit Pentapolis):

– Bera (= răutate; frică) al Sodomei;

– Birşa (= gras; fiul răutăţii) al Gomorei;

– Şinab (= dintele tatălui) al Admei (= pământ însângerat);

– Şemeber (= nume puternic) din Ţeboim (= viperă);

– Regele din Bela (= nimicire) sau Ţoar (= micime), anonim în textul ebraic; Septuaginta îl numeşte Valac sau Sigor.

3: Toţi aceştia din urmă s-au adunat în valea Sidim, care înseamnă marea Sării.

„Cuvântul ebraic siddim a fost tradus de greci prin valea sărată, iar de Ieronim prin vallis silvestris – valea împădurită; această ezitare este justificată şi de faptul că este singurul loc în care cuvântul este atestat pentru a numi regiunea în care regele Kedarlaomer şi aliaţii săi au învins oraşele din pactul numit Pentapolis. Există mai multe ipoteze de identificare a sa, cel mai frecvent se propune actuala parte de sud a Mării Moarte”[7].

4: Doisprezece ani îi slujiseră ei lui Kedarlaomer, dar în anul al treisprezecelea s-au răsculat.

5: Iar în al paisprezecelea an au venit Kedarlaomer şi regii care erau de partea lui şi i-au bătut pe Refaimi la Aşterot-Carnaim, pe Zuzimi la Ham, şi pe Emimi la Şave-Chiriataim;

Refaimii: „cuvântul apare în Vechiul Testament de zece ori şi denumeşte o populaţie legendară a Palestinei. Înţelesul originar ar fi cei mari, prinţii (cf. acadianul rabu). Aceştia, ca şi cei ce sunt alături de ei, erau reprezentaţi ca neamuri de uriaşi. Este de remarcat că acelaşi cuvânt denumeşte în Vechiul Testament şi sufletele sau umbrele morţilor (cf. Psalmi 87, 11 ss.; Isaia 26, 14 etc.)”[8]. Aşterot-Carnaim: „o cetate sau două din Transiordania. Prima parte a cuvântului: oraşul lui Astartea, cea de a doua: Astartea cu două coarne, deci centru sau centre de cult ale acestei zeiţe”[9]. Emimi: „groază; fantomă: nume moabit pentru locuitorii legendari ai Palestinei”[10]. Şave-Chiriataim: cetate moabită.

6: iar pe Horei, în muntele lor Seir şi până la El-Paran, care e lângă pustiu.

Horei: locuitorii originari ai Edomului (cf. Facerea 32, 4; 36, 20 ss.; Deuteronom 1, 44; 2, 4; 12, 22). În secolele XV şi XIV î. Hr. statul lor Mitanni a avut o mare importanţă politică în Mesopotamia de Sus”[11]. El-Faran, în Biblia 1688 câmpia Faran: „redau gr. τερεμίνθου της Φαραν, τερεμίνθος – terebint (arbore răşinos răspândit pe coastele Mediteranei), Faran, ebr. paran, cf. 10, 12; aici este presupus oraşul Elath. […] Cetăţile populaţiilor amintite erau toate pe marele drum care cobora la Marea Roşie”[12].

7: Apoi, întorcându-se, au venit la Ain-Mişpat sau Cadeş şi au bătut toate căpeteniile Amaleciţilor, ca şi pe toţi Amoreii care locuiau în Haţaţon-Tamar.

Ain-Mişpat (= izvorul judecăţii): „un izvor, dar şi un loc de judecată, a cărei localizare este nesigură”[13]. Cadeş: „a jucat un rol foarte important în istoria formării poporului israelit. La templul de lângă izvor s-au adunat credincioşii lui Iahve pentru a celebra o sărbătoare comună”[14]. Amaleciţii: „populaţie semitică, înrudită cu israeliţii şi edomiţii”[15]. Haţaţon-Tamar: „oraş la graniţa de sud a Canaanului, la sud-estul Mării Moarte”[16].

8: Atunci au ieşit regele Sodomei, regele Gomorei, regele Admei, regele Ţeboimului şi regele Belei sau Ţoarului şi s-au bătut în valea Sidim

9: cu Kedarlaomer, regele Elamului, cu Tidal, regele Goimilor, cu Amrafel, regele Senaarului, şi cu Arioc, regele Elasarului: patru regi împotriva a cinci.

10: Valea Sidimului însă era plină de ochiuri de smoală; în fuga lor, regele Sodomei şi regele Gomorei au căzut în ele, iar cei rămaşi au fugit în munţi.

Pentru a arăta puterea celor patru regi, Scriptura înşiră popoarele învinse de aceştia:

– Refaimi (= cei învinşi; uriaşi), Zuzimi (= drumeţi; uriaşi) şi Emimi (= înspăimântători; uriaşi), trei vechi popoare canaanite. Interesant că toate se pot traduce şi prin uriaşi, ceea ce subliniază o dată în plus forţa celor ce i-au învins;

– Horei (= locuitori ai peşterilor), popor străvechi nesemitic, înrudit cu huriţii;

– Amorei (= cei vorbitori; cei distinşi); popor aşezat pe ţărmul occidental al Mării Moarte şi în munţii învecinaţi;

- Amaleciţi (= popor care stăpâneşte; locuitori ai văii) – populaţie nomadă din deşertul Sinai, la graniţa sudică a Ţării Sfinte.

Locurile victoriilor au fost: Aşterot-Carnaim (= Aştarte cu două coarne); Ham (= clocotitor); Şave-Chiriataim (= câmpia dublei cetăţi); Seir (= păros; demon); El-Faran (= Dumnezeul frumuseţii); Ain-Mişpat (= fântâna judecăţii); Cadeş (= sfânt) şi Haţaţon-Tamar (= tăierea palmierilor). În final, e biruită şi alianţa Pentapolis, în valea Sidim (= câmpie; valea demonilor).

Nil Ascetul tâlcuieşte pe larg acest pasaj[17], tâlcuire din care rezumăm: 5 regi poartă război împotriva a 4 regi. E războiul simţurilor (în număr de 5) împotriva lucrurilor sensibile (4 sunt elementele naturii). Până la doisprezece ani, simţurile se supun fără cercetare lucrurilor sensibile. Când omului i se întăreşte cugetarea şi simte paguba ce o are, plănuieşte răscularea şi scăparea din robia simţualităţii. Însă, dacă suntem biruiţi, ne aruncăm, precum cei 5 regi (de fapt, numai doi), în fântâni cu smoală; prin fiecare simţ ne cufundăm în smoala lucrului sensibil, iubind mai mult cele de aici decât cele văzute cu mintea.

Septuaginta are faranga tin alikin în loc de Sidim, tradus de Biblia 1688 prin Valea ceia a sării. De aici, interpretarea lui Origen: „Toate ereziile şi toate păcatele se întâlnesc într-o vale, într-o vale de sare. Căci păcatul şi nedreptatea nu urcă, ci coboară de obicei spre cele de jos şi inferioare. Dacă vei gusta din apa acestor fântâni, dacă cugeţi la cele eretice şi dacă accepţi tristeţea păcatului, pregăteşti în tine materialul focului şi rugul gheenei”[18].

11: Iar biruitorii au luat toate averile Sodomei şi Gomorei şi toate bucatele şi s-au dus.

12: Dar l-au luat şi pe Lot, nepotul lui Avram, şi toată averea lui, şi s-au dus; căci el trăia în Sodoma.

13: Dar unul din cei scăpaţi a venit şi i-a dat de veste lui Avram Pribeagul, care trăia pe atunci la stejarul lui Mamvri Amoreul, fratele lui Eşcol şi al Lui Aner; aceştia erau fârtaţii lui Avram.

Pribeagul: „Textul Masoretic: Evreu – Ebreu (în greacă, Evreos): descendent al lui Ever, urmaşul lui Sem (vezi 10, 21; 11, 14). Septuaginta traduce ebraicul brim prin peratis = cel ce vine din cealaltă parte (a Eufratului). Versiunile româneşti din 1688 şi 1914 îl redau prin trecutul şi trecătorul, ceea ce îl apropie de variantele etimologice ce semnifică rătăcitor, pribeag, nomad. Sensul primar pare a fi nu etnic, ci sociologic. Ca etnie, în Vechiul Testament cuvântul Evreu e echivalent cu Israelit”[19]. „ο περάτης – pribeag, emigrant, care în Septuaginta traduce cuvântul ebraic brim, denumirea profan-etnică a poporului lui Israel. Sensul exact al cuvântului nu a rămas mereu acelaşi. În relatările mai vechi ale Vechiului Testament apare aproape mereu ca neliber şi, în ochii străinilor, dispreţuit. Cuvântul a fost apropiat de egipteanul pr, ugariticul prm sau de abar – a pribegi, ceea ce a condus la sensul de nomad sau cel ce vine de peste (graniţă? Eufrat? Iordan?)”[20]. Mamvri (aici): „iniţial probabil numele prinţului amorit, aliat cu Avram, devenit prin brachiologie toponim”[21].

SEP 1 traduce locul prin înstrăinatul. „Acest apelativ va fi bogat interpretat în tradiţia alexandrină. Omul lui Dumnezeu, al cărui prototip este Avram, trebuie să migreze din lumea sensibilă spre cea inteligibilă (Philon, Migr. 20). Trecerea, traversarea graniţei de către Avram va fi interpretată şi ca simbol pascal (Clement, Stromate II, 51, 2; Origen, C. Cels. VIII, 22; Eusebiu, PE, VII, 8, 21)”[22].

Avram e numit aici evreu [pribeag] (= de dincolo; nomad). Sunt prezentaţi şi aliaţii săi, într-un mod sumar, ceea ce arată că ei erau cunoscuţi din tradiţie, nemaisimţindu-se nevoia de explicaţii. Traducerea e destul de confuză. După Septuaginta, înclinăm să credem că stejarul e numit al lui Mamvri Amoreul, iar Eşcol (= strugure) şi Aner (= mlădiţă) sunt numiţi fraţi ai lui Avram, în sensul de aliaţi. Mai jos (v. 24) reiese că şi Mamvri Amoreul era aliat al lui Avram.

14: Auzind Avram că Lot, nepotul său, a fost dus în robie, i-a ridicat pe oamenii săi cei mai încercaţi, născuţi în casa lui, în număr de trei sute optsprezece, şi i-a urmărit pe vrăjmaşi până la Dan.

Dan: „oraş la unul din izvoarele Iordanului, cel mai nordic oraş al Palestinei, pomenită şi prin numirea graniţelor ei[23] – de la Dan la Beerşeba (Judecători 20, 1). Numele vechiului oraş locuit de canaaniţi era Lais sau Lesem”[24].

15: Şi năvălind asupra lor în timpul nopţii, el şi oamenii săi, i-a bătut şi i-a alungat până la Hoba, care este în stânga Damascului.

Damasc: „amintit aici pentru întâia oară în Vechiul Testament şi pomenit mereu ca fiind capitala Siriei”[25].

16: Şi a adus înapoi toate bunurile din Sodoma; şi l-a adus înapoi şi pe Lot, nepotul său, precum şi averea lui, femeile şi oamenii.

„Având încredere în puterea lui Dumnezeu, nu s-a spăimântat de puterea bărbaţilor acelora, cu toate că aflase de măcelărirea ce-o făcuseră”[26]. Barnaba vede închipuită o taină prin cei 318 slujitori[27]: 318 e 300+10+8, numere pe care vechii greci le notau astfel: 10 cu litera iota, 8 cu ita, iar 300 cu taf (T). Iota şi ita sunt primele litere ale numelui Iisus, iar T închipuie Crucea. „Deci slugile lui Avram arată mântuirea; cu alte cuvinte: cei ce aleargă la semn şi la nume ajung domni ai prizonierilor şi ai multor neamuri necredincioase care au urmat acelora”[28]. „Mai târziu, unii vor identifica în 318 numărul de participanţi la Conciliul de la Niceea, din 325”[29].

Vrăjmaşii au fost alungaţi până la Dan (= judecată), cel mai nordic oraş al Palestinei, şi Hoba (= ascunzătoare; vinovăţie), la nord de Damasc.

17: Şi-n timp ce el se întorcea după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu acela, regele Sodomei l-a întâmpinat în valea Şave, care astăzi se cheamă Valea Regelui.

Fie acesta va fi scăpat într-un fel din groapa de smoală, fie e vorba de noul rege, instaurat foarte prompt.

18: Şi Melchisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin; el însă era preot al Dumnezeului-Celui-Preaînalt.

Melchisedec: „personaj hieratic, cu nume simbolic (rege al dreptăţii şi al păcii), cumulând atributele regalităţii şi sacerdoţiului. Salemul, în tradiţia iudaică, e identificat cu Ierusalimul (Ieru – Salem), a cărui divinitate El Elyon (Dumnezeul Cel Preaînalt) este şi divinitatea lui Avram. Sfântul Apostol Pavel va recunoaşte în Melchisedec prototipul şi prefigurarea lui Iisus Hristos (vezi Evrei 7, 1-26), iar tradiţia patristică va vedea în pâinea şi vinul oferite lui Avram imaginea însăşi a Euharistiei”[30]. „Pasajul a ridicat şi ridică o serie de întrebări, fiind foarte mult exploatat în exegeza patristică. El-Elyon, al cărui preot este Melchisedec, cuvânt compus din două elemente, fiecare numind o divinitate distinctă din panteonul fenician, este identificat cu Dumnezeul lui Avram. Elyon este utilizat mai cu seamă în psalmi ca unul dintre numele divine. Aducerea pâinii şi a vinului, interpretată în exegeza patristică drept sacrificiu euharistic, iar apariţia lui Melchisedec în Psalmi 109, 4, ca una dintre figurile lui David (şi acesta rege-preot), au furnizat aceleiaşi exegeze un argument în plus pentru identificarea lui Melchisedec cu Iisus”[31]. „Creştinii văd în Melchisedec un typos pentru neamurile păgâne care se vor converti la creştinism (Melchisedec nu era circumcis). Avram reprezintă Legea, Melchisedec, harul (Iustin, Dialogul cu Trifon 19, 4)”[32].

19: Şi l-a binecuvântat Melchisedec pe Avram şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de către Dumnezeul-Cel-Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului!

„Invocarea Dumnezeului Creator (de la κτίζω, de data aceasta) a permis dezvoltarea unei legende în jurul lui Melchisedec, preot păgân, idolatru, care a avut brusc viziunea creării cerului şi a pământului, descoperind existenţa unui Dumnezeu Creator”[33].

20: Şi binecuvântat să fie Dumnezeul-Cel-Preaînalt, Cel ce i-a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!” Şi [Avram] i-a făcut parte zeciuială din toate.

Binecuvântat să fie Dumnezeu: „gr. ευλογειν θεόν, o formulă foarte precisă a vieţii religioase, care are ca obiect al binecuvântării pe Dumnezeu, iar înţelesul ei este acela de a preamări, a slăvi pe Dumnezeu. Omul israelit, care îşi concepe întreaga viaţă supusă voinţei divine, nu-şi putea exprima mai bine credinţa, recunoştinţa şi speranţa decât prin preamărirea numelui lui Iahve”[34].

Pâinea e un simbol al hranei spirituale, iar vinul închipuie nemurirea şi iniţierea. Împreună, ele sunt prefigurarea Euharistiei.

Melchisedec e un personaj învăluit în mister. Apare brusc, pentru ca apoi să nu se mai vorbească despre el. Pare fără de început şi sfârşit. Este, apoi, preot monoteist într-un ţinut renumit printr-o idolatrie de un materialism cras [mulţi exegeţi, de altfel, îl socotesc a fi un preot idolatru; preferăm, aici, să-l socotim un caz de excepţie, aşa cum pare a reieşi din Scriptură]. „Înţelepţii în cele dumnezeieşti nu l-au numit pe Melchisedec numai de Dumnezeu iubitor, ci şi preot, ca să arate celor înţelegători că acela nu se îndrepta numai el spre Dumnezeu cel cu adevărat existent, ci conducea şi înălţarea altora, ca ierarh, spre adevăratul şi singurul Început dumnezeiesc”[35].

Melchisedec (= regele dreptăţii) era preot în Salim (= pace), viitorul Ierusalim. El vesteşte pe Hristos, Împăratul Păcii. Psalmistul afirmă despre Mesia: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec (109, 4).

Teofil al Antiohiei confirmă identitatea Salim – Ierusalim: „a fost un împărat drept cu numele Melchisedec în cetatea Salim, care acum se numeşte Ierosolima”[36]. Istoria lui Melchisedec prefigurează Taina Euharistiei, împărăţia şi arhieria Mântuitorului: „Melchisedec, preotul Domnului celui Preaînalt, a primit cu pâine şi vin pe Avram, care s-a întors după învingerea celor de alt neam. Masa aceea preînchipuia masa aceasta mistică, după cum şi preotul acela era tipul şi icoana adevăratului arhiereu Hristos”[37]. Suntem, în plus, avertizaţi ca, asemeni lui Avram, să primim şi noi Euharistia doar după ce am biruit pe cei de alt neam, adică patimile străine de firea noastră. „Biruind deci pe vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi şi neprimind nimic de la lume, ci cinstind mai mult bogăţia de sus, suntem binecuvântaţi de Hristos, Împăratul păcii. Suntem binecuvântaţi ca cei ce primim locuinţa cerească ca merinde a vieţii celei de taină”[38].

Avram recunoaşte superioritatea lui Melchisedec şi-i dă acestuia zeciuială. „Dar nu în fire spunem că avea Melchisedec superioritatea, ci în calitatea de preot. De aceea nu s-a reţinut Avram, ci i-a recunoscut ceea ce avea superior, cinstindu-l şi prin darurile zeciuielii”[39].

După Sfântul Maxim Mărturisitorul, Melchisedec s-a învrednicit, prin har, să devină mai presus de timp şi fire. El avea cunoştinţa care circumscrie timpul şi veacul şi contemplaţia ce depăşeşte existenţa a toată fiinţa materială şi nematerială. „Acest mare Melchisedec, pentru virtutea dumnezeiască întipărită în el, s-a învrednicit să fie chip al lui Hristos Dumnezeu şi al tainelor Lui negrăite”[40].

21: Iar regele Sodomei a zis către Avram: „Mie dă-mi oamenii, iar averile ia-le pentru tine!”

22: Dar Avram i-a zis regelui Sodomei: „Iată, mâna mi-o ridic spre Domnul, Dumnezeul-Cel-Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului:

Mâna mi-o ridic: „gestul care însoţeşte un jurământ”[41].

23: nici o aţă sau o curea de încălţăminte nu voi lua din toate câte sunt ale tale, ca să nu zici: Eu l-am îmbogăţit pe Avram!,

24: decât numai ceea ce au mâncat tinerii şi partea cuvenită fârtaţilor care au mers cu mine, Aner, Eşcol şi Mamvri; ei să-şi ia partea lor!”

De aici rezultă că Mamvri Amoreul era şi el aliat cu Avram. Avram respinge darurile regelui Sodomei, spunându-i, cu alte cuvinte: „Am pe Cel Care îmi dă mii şi mii de bunătăţi; mă bucur de mare ajutor de sus, aşa că n-am nevoie de bogăţia dată de tine, nu-mi trebuie bogăţie omenească; îmi este de ajuns dărnicia lui Dumnezeu faţă de mine; cunosc bogăţia darurilor Lui”[42].

[1] BBVA, p. 35

[2] SEP 1, p. 83

[3] GEN, p. 343

[4] GEN, pp. 343-344

[5] GEN, p. 344

[6] GEN, p. 344

[7] GEN, p. 344

[8] GEN, p. 344

[9] GEN, p. 344

[10] GEN, p. 344

[11] GEN, p. 344

[12] GEN, p. 344