Ioan Usca – Comentarii la Facerea

CAPITOLUL 37 – Iosif şi fraţii săi.

„Ultima parte a Facerii se ocupă de soarta lui Iosif, fiul lui Israel care va ajunge mâna dreaptă a lui Faraon. Personajul i-a interesat şi pe autorii antici, care i-au consacrat lucrări de sine stătătoare. Ajunge să menţionăm biografia lui Philon, De Iosepho, care face din fiul cel mai mic [de fapt, penultim – n. n.] al lui Iacob figura prin excelenţă a omului politic (conotaţie mai degrabă negativă); şi romanul mistic Iosif şi Aseneth […]. Menţiuni despre el apar în Testamentul celor XII patriarhi (Test. lui Zabulon 8, 4; Test. lui Simeon 4, 4): este considerat un simbol al cumpătării, în opoziţie cu fraţii lui, care sunt atinşi de un viciu sau altul. Philon îi atribuie şi calităţi lui Iosif, considerându-l un vizionar şi un practicant al pocăinţei (μετανοία), concept philonian fundamental. În tradiţia creştină a primelor secole Iosif nu este un personaj reprezentativ: Origen îl consideră o figură a lui Hristos, datorită umilirii în Egipt (Hom. Gen. V, 7); la fel şi Ioan Gură de Aur (Hom. Gen. LXI, PG 54, 528). În literatura edificatoare, monastică, Iosif încarnează cumpătarea şi generozitatea”[1].

1: Iacob a locuit în ţara unde trăise ca străin părintele său, în ţara Canaanului.

2: Iată istoria urmaşilor lui Iacob. Iosif era de şaptesprezece ani – deci foarte tânăr – când păştea oile împreună cu fraţii săi, cu feciorii Bilhăi şi cu feciorii Zilpei, femeile tatălui său; iar el, Iosif, aducea la cunoştinţa lui Israel, tatăl lor, ceea ce se vorbea rău despre ei.

„El fiind foarte tânăr: Philon consideră că este vorba de spiritul tânăr al lui Iosif şi prezintă naşterea acestuia într-un mod peiorativ, ca o decădere a lui Iosif, ascetul, în lumea sensibilă. ♦ [ceea ce se vorbea rău despre ei, în SEP 1:] bârfe răutăcioase: text ambiguu. Nu se poate spune dacă Iosif îşi pâra fraţii pentru vorbele lor răutăcioase despre Iacob sau dacă îi aducea la cunoştinţă tatălui său bârfe pe seama fraţilor”[2].

„Uită-te la minunatul acesta profet, la Moise! Ne făgăduieşte să ne istorisească genealogia lui Iacov, dar trece îndată la istoria fiului său, la Iosif. [...] Nu ne mai istoriseşte, cum era firesc, de cei născuţi din el şi de fiii acelora, aşa cum făcuse cu Esau, ci trece îndată la Iosif, la fiul cel tânăr”[3]. Ni se arată şi numărul anilor lui Iosif, „pentru ca să afli că tinereţea nu este o piedică în calea virtuţii”[4].

3: Israel îl iubea pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că el era copilul bătrâneţelor sale, şi-i făcuse o tunică scumpă, cu mâneci lungi.

Tunică scumpă, cu mâneci lungi: „tunică princiară, după moda curţilor orientale; mânecile lungi făceau haina incomodă pentru lucru”[5]. SEP 1, ca şi Biblia 1914 are haină „pestriţă (ποικίλος): termen cheie pentru interpretarea lui Philon. Textul Masoretic are haină cu mâneci lungi. Ποικίλος poate însemna două lucruri: de culori diferite sau cu broderii. Ideea rămâne aceeaşi. Adjectivul este amplu comentat, în sens alegoric, de Philon, care vede în el simbolul prin excelenţă al omului politic, versatil, cu mai multe feţe, instabil (Ios. 32; Somn. I, 219-300). Clement Alexandrinul asimilează tunica lui Iosif diversităţii, politropiei cunoştinţelor omeneşti. Pentru Origen, haina cu care Iacob îl înveşmântează pe Iosif prefigurează veşmântul brodat cu care Domnul îşi înveşmântează Biserica, veşmânt alcătuit din toate părţile Scripturii (Hom. Ez. VI, 9)”[6].

„Într-adevăr, par mai doriţi copiii născuţi la bătrâneţe şi atrag mai mult dragostea părintească. Dar ca să cunoaştem că nu numai aceasta a fost pricina care l-a făcut pe Iacov să-l prefere pe Iosif celorlalţi copii, Dumnezeiasca Scriptură ne arată că după el i s-a mai născut alt fiu; dacă dragostea ar fi urmat rânduiala firească, ar fi trebuit ca acesta să fie iubit mai mult”[7]. Pentru haina lui Iosif, Biblia 1914 are haină pestriţă. Culorile felurite arătau împletirea plină de frumuseţe a virtuţilor lui Iosif. „Iacov a făcut lui Iosif haină pestriţă. Iar Domnul dăruieşte celui blând cunoştinţa adevărului”[8].

4: Fraţii lui, văzând că tatăl lor îi iubea mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, au fost cuprinşi de ură şi nu-i puteau vorbi cu prietenie.

„Pentru că îi stăpânea invidia, iar ura le creştea în fiecare zi, ajunseseră ca nişte robi, fiind tiranizaţi de patimă; de aceea se purtau cu viclenie şi nu puteau grăi cu el nimic de pace”[9].

5: Iosif a visat un vis şi l-a povestit fraţilor săi,

„Visele, care ocupă un loc important în povestirea despre Iosif, nu mai sunt apariţii divine ca în 20, 3; 28, 12 ss.; 31, 11, ci au caracter premonitoriu”[10].

6: zicându-le: „Ascultaţi visul pe care l-am visat:

7: Se făcea că noi legam snopi în ţarină; şi iată că snopul meu s-a sculat şi stătea drept, şi iată că snopii voştri s-au strâns roată şi i se închinau snopului meu”.

„E vorba de un vis profetic. Istoria lui Iosif – de altfel, celebră – este, în fapt, istoria iconomiei lui Dumnezeu. Evident sau nu, El este Cel ce conduce întâmplările oamenilor; chiar când aceştia I se împotrivesc, ei au devenit, fără s-o ştie, instrumente ale planului divin”[11].

8: Iar fraţii săi i-au zis: „Nu cumva ai să domneşti tu peste noi ca un rege şi-ai să ne stăpâneşti ca un stăpân?”… Şi l-au urât încă şi mai mult, din pricina viselor lui şi din pricina spuselor lui.

9: Şi el a mai visat un alt vis şi l-a povestit tatălui său şi fraţilor săi, zicând: „Iată, am visat şi un alt vis: Soarele şi luna şi unsprezece stele mi se închinau mie”.

10: A povestit tatălui său şi fraţilor săi, iar tatăl său l-a certat şi i-a zis: „Ce-nseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva eu şi mama ta şi fraţii tăi vom veni şi ne vom închina ţie până la pământ?”…

Mama ta: mama lui Iosif, Rahela, murise deja (35, 19), aşa că referirea poate fi la Lia, sora aceleia şi, într-un fel, mamă tuturor celor doisprezece patriarhi.

11: Fraţii lui îl invidiau, dar tatăl său punea la inimă spusele.

„Cf. Fapte 7, 9: Patriarhii, plini de invidie, pe Iosif l-au vândut. Origen foloseşte exemplul răutăţii fraţilor lui Iosif pentru a arăta că Dumnezeu se foloseşte de răutatea oamenilor în ansamblul iconomiei Sale divine (dacă fraţii nu l-ar fi vândut, toată familia ar fi murit de foame; Iosif însuşi îşi va înţelege destinul în felul acesta). Cf. Origen, Hom. Num. XIV, 2”[12].

„Tatăl a certat pe copil, pentru că ştia ura ce se născuse în fraţii lui. A tălmăcit şi el visul şi a păstrat cuvântul, pentru că se gândea că de la Dumnezeu s-a făcut descoperirea asta”[13].

12: Acum, fraţii săi plecaseră să pască oile tatălui lor la Sichem,

13: şi Israel i-a zis lui Iosif: „Fraţii tăi, nu pasc ei oile la Sichem? Vino să te trimit la ei”. Iar el a zis: „Iată-mă!”

14: Şi i-a zis Israel: „Du-te şi vezi dacă fraţii tăi sunt sănătoşi, ce fac oile, şi să-mi aduci veşti!” Şi l-a trimis din valea Hebronului, iar el s-a dus la Sichem.

15: În timp ce el rătăcea pe câmp, a dat peste el un om; şi omul l-a întrebat: „Ce cauţi?”

„Un om: exegeza iudaică îl asimilează pe acest om arhanghelului Gabriel, apropiind pasajul de Daniel 9, 21”[14].

16: Iar el a zis: „Pe fraţii mei îi caut. Spune-mi, te rog, unde pasc ei oile?”

17: Omul i-a zis: „Au plecat de aici, căci i-am auzit spunând: Să mergem la Dotan!” Şi s-a dus Iosif după fraţii săi, ş i-a găsit la Dotan.

Dotan sau Dotain (= fântâni) era o cetate aflată în apropiere de Sichem. „Dar Dotain se tălmăceşte [şi] părăsire destulă. Prin aceasta îl învaţă pe cel ce rătăceşte încă, prin alipirea la cele ce ţin de trup, că nu se poate ajunge altfel la desăvârşire decât părăsind îndeajuns dragostea pentru rudeniile după trup”[15].

18: Ei însă l-au văzut de departe şi, înainte ca el să li se apropie, au uneltit să-l omoare,

19: zicând fiecare către fratele său: „Uite că vine visătorul acela de vise!

„Cel cu visele, sens peiorativ, visătorul. Termenul grec apare aici pentru prima dată: ενυπνιαστής. Philon interpretează negativ, echivalând termenul cu ονειρόπληξ, tulburat de vise (Ios. 12) şi ονειροπόλος, tălmaci de vise (Somn. II, 42). În Textul Masoretic sensul este pozitiv, Iosif fiind pur şi simplu un maestru în descifrarea viselor (meşter la vise, literal: stăpânul viselor). Termenul folosit de Septuaginta va fi folosit ulterior în literatura creştină pentru a-i desemna pe călugării vizionari în sens peiorativ (cf. Grigorie al Nyysei, De virginitate 23, 3)”[16].

20: Haideţi dar acum să-l omorâm, să-l aruncăm într-o fântână şi să spunem că l-a mâncat o fiară sălbatică; şi-om vedea noi ce se va alege de visele lui!”…

Fântână, cum se va vedea mai jos, e echivalat, de regulă, cu groapă. „De fapt, este vorba tot de un rezervor săpat în pământ unde se adună apa unui izvor şi în care se coboară pe trepte săpate într-una din laturi. Este vorba de o cisternă părăsită, fără apă, cum se spune în v. 24. Fraţii i-au blocat doar ieşirea cu un capac”[17].

Iosif e tip al lui Hristos. „După cum Iosif s-a dus la fraţii săi ca să-i cerceteze, iar ei n-au ţinut seama că le e frate, nu s-au uitat nici la pricina pentru care a venit, ci mai întâi s-au sfătuit să-l ucidă, dar mai pe urmă l-au vândut barbarilor, tot aşa şi Stăpânul nostru, mergând pe urmele iubirii Sale de oameni, a venit să cerceteze neamul omenesc; a luat trupul nostru, primind să fie fratele nostru; şi aşa a venit. [...] Dar iudeii cei nerecunoscători au căutat să ucidă pe doctorul trupurilor şi al sufletelor, pe Cel ce a făcut nenumărate minuni în fiecare zi; şi-au adus la împlinire ucigaşul lor gând şi au răstignit pe Cel ce a primit să ia chip de rob pentru mântuirea noastră”[18].

21: Ruben însă a auzit şi l-a scos din mâinile lor şi a zis: „Să nu-i ridicăm viaţa!”

22: Şi le-a zis Ruben: „Nu vărsaţi sânge! Aruncaţi-l în fântâna aceea din pustie, dar mâna să n-o ridicaţi asupră-i!” Aceasta, ca să-l scape din mâna lor şi să i-l trimită tatălui său.

23: Şi a fost că de-ndată ce Iosif a sosit la fraţii săi, aceştia l-au despuiat pe Iosif de tunica scumpă, cu mâneci lungi, care era pe el,

24: şi l-au luat şi l-au aruncat în fântână; dar fântâna era goală, n-avea apă.

„Interpretare alegorică a cisternei fără apă la Clement Alexandrinul (Stromate V, 23, 2-9); Didim, In Zacchariam III, 161-165. Rezervorul fără apă este un simbol al Hadesului păcătoşilor”[19].

În Biblia 1688 şi cea din 1914 (ca şi în SEP 1) e groapă în loc de puţ sau fântână, după Septuaginta. „În dumnezeieştile Scripturi nu găsim spus în sens bun cuvântul groapă, după cum nici cuvântul fântână nu-l găsim spus în sens rău”[20]. Fraţii lui Iosif probează că împătimitul ar dori să-l dezbrace şi pe cel drept de haina virtuţilor şi să-l lipsească de Lumina cunoştinţei şi de Apa vieţii.

25: Apoi s-au aşezat să mănânce. Şi dacă şi-au ridicat privirea, iată că o caravană de Ismaeliţi venea de la Galaad, avându-şi ei cămilele încărcate cu tămâie şi balsam şi smirnă, pe care mergeau să le descarce în Egipt.

Caravana ducea către Egipt tămâie, balsam şi smirnă; acestea amintesc în parte de darurile oferite Pruncului Iisus de către Magi (Matei 2, 11). Aromatele provin din diverse răşini şi sunt cel mai adesea folosite în cultul religios. Aici, textul vorbeşte despre Ismaeliţi care pogorau spre Egipt. Galaad, „cf. 31, 21: ţinutul era cunoscut şi prin prelucrarea anumitor plante, din care se făcea balsam”[21].

26: A zis atunci Iuda către fraţii săi: „Ce câştigăm noi dacă ne vom ucide fratele şi-i vom ascunde sângele?

27: Haidem să-l vindem acestor Ismaeliţi, aşa încât mâna noastră să nu fie asupră-i; că e fratele nostru şi carnea noastră”. Iar fraţii săi l-au ascultat.

28: Şi au trecut nişte oameni madianiţi, negustori, şi l-au tras pe Iosif şi l-au scos afară din fântână. Şi l-au vândut pe Iosif cu douăzeci de arginţi Ismaeliţilor, care l-au dus pe Iosif în Egipt.

„Madianiţi (oameni din Madian): trib nomad, în descendenţa lui Avraam (vezi 25, 2). Amănunt rezultat din întâlnirea a două tradiţii. Se pare că Madianiţii au mers mai departe împreună cu Ismaeliţii, de vreme ce ei l-au vândut pe Iosif lui Putifar (vezi v. 36)”[22]. „Vânzarea lui Iosif trimite la vânzarea lui Iisus de către Iuda”[23].

29: Dar dacă Ruben s-a întors la fântână şi nu l-a văzut pe Iosif în groapă, şi-a sfâşiat hainele

„Sfâşierea hainelor de durere este simbolul inimii sfâşiate”[24].

30: şi, întorcându-se spre fraţii săi, a zis: „Băiatul nu mai este! Iar eu, încotro s-o apuc eu acum?”…

31: Atunci ei au luat tunica lui Iosif, au înjunghiat un ied şi au muiat tunica în sânge;

„Frumuseţea tinerească a lui Iosif, tentativa de a-l ucide, ieşirea lui din groapă după trei zile şi, ulterior, aprovizionarea cu pâine în vreme de secetă sunt elemente care îl pun în legătură cu mitul lui Tammuz, interpretare întărită şi de jertfa iedului”[25]. Sau, pentru noi: „Haina lui Iosif mânjită nu cu sângele său, ci cu al unui ied, prefigurează imperfect patimile lui Iisus, după Ioan Gură de Aur (Hom. Gen. LXI, ad loc.)”[26]. Faptul că personaje din alte religii se apropie, prin amănunte, de Hristos, explică într-o măsură primirea învăţăturii Sale de către neamuri, biografia Sa fiind una oarecum familiară acestora, pe baza propriilor mituri mai vechi.

32: şi au trimis tunica cea scumpă, cu mâneci lungi, şi au adus-o tatălui lor, spunând: „Uite ce-am găsit!, vezi dacă este tunica fiului tău, ori ba!”

„Întreaga replică vădeşte mai mult decât ironie: o răutate sadică”[27].

33: Iar el a recunoscut-o şi a zis: „Tunica fiului meu!… L-a mâncat o fiară sălbatică…, o fiară l-a sfâşiat pe Iosif!”…

„Invidia şi pisma au săvârşit ucidere de frate. Din pricina invidiei, părintele nostru Iacov a fugit din faţa lui Esau, fratele lui. Invidia a făcut ca Iosif să fie prigonit până la moarte şi dus în robie”[28]. Iar ucigaşul lui Iosif e numit fiară sălbatică. Aceasta chiar dacă, în cele din urmă, Iosif n-a pierit.

34: Atunci Iacob şi-a sfâşiat hainele, şi-a încins coapsele cu sac şi multe zile l-a plâns pe fiul său.

„Sac, gr. sakkos, un fel de şorţ din piele aspră, înfăşurat în jurul şoldurilor şi care era veşmântul obişnuit de doliu. Acestuia i se alăturau, ca expresii ale durerii, sfâşierea hainelor [...], acoperirea capului cu praf, renunţarea la orice îngrijire a corpului, bocetul, plânsul şi strigătele, precum şi lovirea pieptului”[29].

35: Şi toţi fiii săi s-au adunat, şi toate fiicele sale, şi au venit să-l mângâie; dar el nu voia să se mângâie, ci zicea: „Plângând mă voi pogorî la fiul meu în lăcaşul morţilor!” Şi tatăl său îl plângea,

Locuinţa morţilor, redată în Biblia 1688 şi 1914 prin iad, traduce ebraicul şeol, redat în Septuaginta prin adis şi în Vulgata prin infernum. „Semnificaţia cuvântului este nesigură, poate fi pus probabil în legătură cu sa’ah gol, deşert sau cu bailonianul, asirianul suplu adânc, adâncime. Cuvântul denumeşte însă cu siguranţă ţinutul subpământean al morţilor, deşi poate fi întâlnit şi cu sensul de groapă, hrubă sau praf (Isaia 14, 15; 29, 4; Iezechiel 26, 20; Iov 7, 21; 17, 16; Psalmi 21, 16). Locaş subpământean (Numerii 16, 33; Deuteronom 32, 22; Isaia 14, 9; Psalmi 54, 16) sau aşezat sub Ocean (Iov 26, 5), plin de întuneric, în care toţi devin umbre veşnice, închise după porţile sale, împărtăşind aceeaşi soartă. Reprezentarea lumii subpământene concordă în elementele sale esenţiale cu aceea asiro-babiloniană (cf. de ex. Epopeea lui Ghilgameş); în perioada ce urmează Exilului ea va suferi cu timpul modificări importante”[30].

36: în timp ce Madianiţii îl vindeau pe Iosif în Egipt lui Putifar, famen al lui Faraon şi mare cămăraş.

Putifar (= darul zeului soare), sau Poti-Fera, se va numi şi socrul lui Iosif (41, 45). Numele „este atestat ca nume propriu din epoca celei de a 21-a dinastii (1550 – 1308 î. Hr.). Transcrierea corectă ar fi Potiphera, însă Septuaginta, ca şi versiunea coptă, folosesc pronunţarea egiptenei târzii”[31]. Acest Putifar, după Septuaginta, era arhimaghiros, tradus de Biblia 1914 prin mai marele bucătarilor. Vulgata are magistro militiae, ceea ce ar corespunde cu comandantul gărzilor, dar există şi o versiune latină care redă locul prin praepositus cocorum (= bucătar şef). Anania traduce prin mare cămăraş, adică şef al aprovizionării generale a Egiptului; celelalte numiri par a fi rodul unor transcrieri eronate. Famen: „(eunuc) în înţelesul de mare dregător, demnitar de mâna-ntâi. Curtea regală egipteană nu cunoştea eunucii, nici chiar pentru harem, dar termenul a fost împrumutat din Mesopotamia”[32]. Faraon: „nume generic pentru suveranii Egiptului”[33].

Prin istoria lui Iosif e preînchipuită taina mântuirii: Ca şi Hristos, Iosif e pizmuit de fraţii săi; e pogorât în groapă, spre a ieşi mai apoi plin de slavă; este vândut pe arginţi, tot de către un Iuda; scapă de moarte plecând în Egipt, ca şi Pruncul Iisus; iedul junghiat în locul său aminteşte pe Mielul Ce Se va răstigni pentru mântuirea oamenilor.

[1] SEP 1, p. 138

[2] SEP 1, p. 138

[3] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, LXI, 1

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, LXI, 1

[5] BBVA, p. 63

[6] SEP 1, p. 139

[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, LXI, 1

[8] Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 199

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, LXI, 1

[10] GEN, p. 358

[11] BBVA, p. 63

[12] SEP 1, p. 139